Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a III-a

Ne-am obișnuit deja cu stilul narativ alert al Sf. Marcu. În primele trei capitole, ucenicii asistă la o succesiune de evenimente pline de tensiune realizate de Isus în Galileea. Scenele sunt scurte și sugerează o anumită grabă și o mișcare ce precipită reacții și manifestări legate de identitatea și opera unui maestru atipic. În jurul lui Isus se mobilizează imediat forțe și personaje tip cum ar fi îndrăcitul și leprosul, vameșii și păcătoșii, slăbănogul și bolnavii din cetăți, masele de oameni și liderii religioși. În grila de lectură propusă, cadrul acestor confruntări, cu lecții scurte și dense, reprezintă școala prin care au trecut discipolii, pregătirea lor pentru selecția ce va urma. Dacă strategia lui Isus a fost să recruteze ucenici și să îi pregătească pentru ceva anume, atunci o primă etapă a acestui proces a fost să îi expună la propria misiune, să le arate cine este și ce poate să facă. În esență, Sf. Marcu subliniază trei lucruri cu privire la activitatea lui Isus: vestea evanghelia; îi învăța pe oameni; vindeca și scotea dracii. În etapa de început a procesului, ucenicii sunt părtași la această activitate publică complexă cumva din umbră, fără să îi vedem în acțiune, interacționând cu oamenii și cu Isus. Ei apar ca asistenți și martori la cele realizate de învățătorul lor, având libertatea să se miște, să își pună întrebări, să analizeze ceea ce văd și aud. Merită să subliniem câteva elemente din aceste scene care insistă pe profilul învățătorului și pe modul său de lucru, dar și pe posibilele reacții ale discipolilor. În primul rând, se evidențiază tensiunea și încărcătura provocate de figura lui Isus, de autoritatea sa și de modul cum alege să acționeze. Asistăm la un tablou care prezintă starea unei lumi aflate în neputință și ratare. Textul biblic insistă pe condiția umană (boală, suferință, decadență, robie), pe datele unui sistem religios ce nu mai funcționează, pe nevoia și așteptarea umană de izbăvire. Pe de o parte, textul biblic menționează o puternică reacție din partea lumii inteligibile a îngerilor căzuți, a demonilor, la prezența activă a lui Isus. Menționarea permanentă a realității nevăzute și a prezenței sale efective în viața oamenilor este foarte sugestivă. În stil apocaliptic, autorul biblic surprinde forțele răului care acționează la nivelul creației și nevoia ei acută de izbăvire. Recunoașterea identității lui Isus de către aceste entități pare surprinzătoare și contrastează cu poziția și dilemele oamenilor: Duhurile necurate, când îl vedeau, cădeau la pământ înaintea lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” (Mc. 3:11). În strategia misionară a lui Isus, raportarea la lumea nevăzută și exorcizările dau mărturie despre identitatea lui, despre faptul că este Fiul lui Dumnezeu și că are autoritatea să ofere soluții la întrebările și problemele oamenilor. Pe de altă parte, se observă o permanentă confruntare cu liderii religioși iudei care supraveghează activitatea lui Isus. Ei sunt exponenții unui sistem religios osificat, care nu își mai atinge scopurile, sunt autorități care și-au pierdut vocația de a fi niște instanțe care sporesc și dinamizează viața celor credincioși. Așadar, ucenicii sunt aruncați pur și simplu în acest context al unei puternice confruntări între Isus și autoritățile ce se manifestă la nivelul acestei lumi. A urma pe Isus, a fi ucenicul lui presupune a fi capabil și disponibil să participi la o asemenea condiție, să îi fii alături în toate aceste confruntări și delimitări. Evanghelia subliniază entuziasmul maselor, euforia celor ce asistă la minuni și exorcizări. Putem bănui că și ucenicii au fost prinși în acest val de efervescență colectivă, însă, la fel de bine, putem să ne gândim că toate acestea au avut darul să îi destabilizeze, să aducă întrebări și temeri. Așa cum subliniază Kierkegaard, în fața minunilor omul este vulnerabil, îi sunt amenințate identitatea și stabilitatea, este împins la evaluare și eventual decizie. Pentru primii ucenici, Isus devine o autoritate dovedită și recunoscută din ceea ce face și imediat se impune în fața altora, mai ales a oponenților. Această autoritate însă cere o delimitare față de celelalte. Isus îi cheamă pe ucenici să îl urmeze, dar acest lucru înseamnă acceptarea autorității lui, o repoziționare a vieții lor, asumarea implicațiilor ce derivă din această reașezare. A fost dificil pentru discipolii lui Isus și este dificil și pentru noi astăzi. Ucenicia începe cu această mare provocare de a accepta un raport asimetric față de cineva, față de o persoană căreia îi delegi o parte din libertatea ta și accepți să asculți, să îți supui voința. Este vorba despre un vot de încredere, despre curajul de a îți lăsa viața în mâinile altuia, despre acceptarea unor riscuri. În raport cu Isus Cristos, identitatea creștină presupune acceptarea acestei calități permanente de ucenic, raportarea constantă la autoritatea Fiului lui Dumnezeu în toate lucrurile, asumarea datelor confruntării cu alte autorități față de care nu mai este legitim să te raportezi prin dependență și ascultare. În al doilea rând, textul biblic ne atrage atenția prin modul în care Isus s-a raportat la tradiția iudaică și la Scriptură. Discipolii trăiesc într-un context religios, social și valoric specific. Ei caută soluții la problemele lor apelând la ceea ce știu, la ceea ce le oferă contextul în care trăiesc. Din perspectiva maestrului, pentru ucenici, o lecție importantă este aceea cu privire la capacitatea și disponibilitatea de a-și evalua reperele și valorile pe care își clădesc viața. Evanghelia nu ne spune nimic despre reacția discipolilor atunci când Isus pare să nu respecte o serie de tradiții ale poporului evreu sau când îi confruntă pe lideri în ipocrizia lor cu privire la însușirea mecanică a unor reguli religioase fără a ține cont de spiritul Scripturii sau de situația poporului. Însă este clar că Isus face o evaluare serioasă a elementelor pe care se fundamenta experiența socială și religioasă a poporului evreu din acea vreme. Prin câteva acțiuni, dar și prin câteva formule aproape aforistice, Sf. Marcu ne arată că Isus scoate la lumină câteva probleme majore de înțelegere și aplicare a Scripturii. Corectiv, Isus le spune liderilor religioși că ”nu cei sănătoși au trebuință de doctor”, ”nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi” sau că ”sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat”. Probabil ucenicii au fost surprinși să audă asemenea replici ale învățătorului, au tresărit la acuzele aduse de farisei cum că Isus conlucrează cu stăpânul dracilor sau au fost încântați când li s-a luat apărarea (cum că nu postesc sau lucrează în zi de sabat). Asemenea trăiri și chiar răsturnări de situație fac parte din procesul uceniciei, iar densitatea lor este maximă la începutul drumului. Confuzia, teama și neîncrederea pot apărea foarte ușor în sufletul discipolilor atunci când ceea ce părea solid și bine așezat sub picioarele lor este clătinat. În strategia maestrului însă un asemenea proces de demolare și reclădire este esențial. Miza uceniciei este conturarea unei înțelegeri coerente despre natura realității și a lui Dumnezeu, definirea și asumarea unui sistem de valori care să confere o identitate clară, un scop în viață, un set de idealuri și drumul către acestea. În general, ucenicului îi lipsește coerența și capacitatea de a construi un asemenea sistem axiologic. El poate constata că ceea ce știe sau ceea ce încearcă să facă conduce la criză, nu oferă răspunsuri și soluții consistente. Știe că are nevoie de ajutor, că este vulnerabil și este dispus să primească ajutor, să învețe. Putem doar bănui asemenea aspecte cu privire la experiența ucenicilor lui Isus din acea vreme. Nu știm ce a declanșat în ei să urmeze chemarea învățătorului, însă strategia de lucru a maestrului ne arată nevoia lor de a li se reașeza fundamentele, de a reorganiza gândirea și viața lor întreagă. Ucenicia are un cost. Isus nu îi scutește pe discipoli de suferința, dilemele, confuziile sau exaltările acestui proces. Cine rezistă și este dispus să meargă până la capăt are parte de beneficiile formării, de rezultatele experienței alături de maestru. În al treilea rând, textul biblic lasă la vedere câte ceva despre stilul de viață al lui Isus și despre caracterul său, despre propria disciplină, raportarea la oameni și la Dumnezeu. Cumva ne așteptăm ca evanghelia să ne dea posibilitatea să vedem anumite lucruri mai intime, detalii ce țin de personalitatea lui Isus. Ține de seriozitatea și onestitatea proiectului uceniciei ca maestrul să fie transparent, să se deschidă către discipoli și să îi invite la cunoașterea sa. Mai ales în etapa de început, pentru ucenici este esențială apropierea de maestru, stabilirea unui raport de încredere. Chiar dacă în aceste prime trei capitole din Evanghelia după Marcu nu există mult material în acest sens, câteva lucruri ar putea fi punctate. Este important să observăm, pentru început, că Isus își începe misiunea acasă, în localitățile din Galileea. Pentru ucenici, el este un localnic, poate o figură cunoscută, dar retrasă, eventual un pic misterioasă. Această proximitate geografică și socială este importantă. Nu vorbim despre un maestru din altă clasă socială (deși poate exista o asemenea situație), ci despre un om din comunitate care are ceva de oferit. Diferența de potențial este o cheie importantă în ucenicie. Când cineva are ceva de oferit și altcineva este dispus să primească, se poate înfiripa o relație de mentorat. Este clar că Isus este o surpriză pentru cei din Galileea și pentru potențialii ucenici. Însă pare încurajatoare perspectiva unui maestru ce se ridică dintre ei, care se impune imediat ca o autoritate și arată că poate răspunde așteptărilor celor ce îl urmează. De asemenea, putem observa cum textul biblic vorbește despre o serie de trăsături ale persoanei lui Isus, chiar dacă discret. Vedem cum este atins de suferința și mizeria în care trăiau locuitorii Galileii. Isus își arată compasiunea pentru oameni, se implică în viața lor: le intră în case, i se face milă de bolnavi și săraci, îi eliberează pe cei supuși robiei patimilor și dracilor. Îl vedem pe maestru cum apreciază efortul, insistențele, credința și ingeniozitatea oamenilor (cum se întâmplă în cazul celor care îi aduc un bolnav să fie vindecat și îl coboară în casă prin acoperiș). Este curajos și intră în acțiune, deși cunoaște intenția adversarilor de a-l acuza că nu respectă toate reglementările unui sistem religios bolnav (în privința Sabatului sau a postului, de exemplu). Învățătorul este deschis să intre în relații cu oamenii și să creeze bazele unui nou tip de fraternitate umană, dincolo de legăturile de sânge, pe temeiul credinței în Dumnezeu și a unui sistem de valori comun (”Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă”, Mc. 3:35). El este un tip riguros și nu renunță la propria disciplină chiar dacă este foarte solicitat de misiunea sa. Se trezește devreme pentru a-și face timp să se roage și să mediteze în solitudine, se retrage din mulțime pentru a evita excesele oamenilor și ispita unei imagini false despre sine. Nu în ultimul rând, Isus refuză ipocrizia și impostura specifice multor lideri religioși ai vremii. Conștient de misiunea sa, nu refuză compania marginalilor (săraci, păcătoși, străini) sau a categoriilor sociale denigrate de autoritățile religioase (vameși, bogați). Toate aceste caracteristici ale lui Isus pot fi ușor reperate de ucenicii de atunci și de cei de astăzi. Autenticitatea maestrului este condiția de bază a procesului de formare a ucenicilor. Orice formă de fals și obscuritate are darul să submineze dinamica schimbării și să deformeze caracterul discipolului. Diferența de potențial de care dispune învățătorul trebuie să fie însoțită de caracter și onestitate, de transparență și generozitate. Ucenicia e posibilă când cineva este gata să își deschidă viața și să se investească în alții de dragul lor, prețuind libertatea și demnitatea discipolului, cu realism și caracter. Orice alte date ce ar putea sta în spatele intenției de a ucenici pe alții vor conduce, mai devreme sau mai târziu, la eșec. Dănuț Jemna Sursa: Alteritas