„Tragedie şi Triumf” ţese o pânză nevăzută între Dumnezeu şi Omenire

Ţie, care citeşti aceste rânduri, permite-mi să-ţi pun o simplă întrebare: ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care le-ai parcurs să-ţi ghideze paşii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea întrebări care nesoluţionate, au săpat un vid în viaţa ta? Însă o dată întoarsă şi ultima pagină, o dată atins şi ultimul cuvânt, pentru tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinaţie în care ştii că speranţa te inundă când eşti încărcat de îndoială, zâmbetul, când eşti rănit de lacrimi, pacea, când frica te imobilizează spiritual, o destinaţie unde îl găseşti pe Dumnezeu şi implicit, te regăseşti pe ţine, eliberat şi împlinit, fericit, reînnoit în atitudine şi suflet. Şi mai mult ca sigur, nu este o coincidenţă. Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori, uităm sau pur şi simplu, nu conştientizăm puterea pe care Cuvântul o are asupra vieţii noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinşi de primele rânduri ale Epistolei Iubirii, că să ne dăm seamă cât adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Printre multitudinea de cărţi care au fost scrise în lumea întreagă şi care au avut acest efect uimitor se număra la loc de cinste, şi „Tragedie şi Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile tale, înainte de a-i deschide coperţile, îngăduie-mi să-ţi împărtăşesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină şi poate nu îţi vei da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a ţesut cu peniţa sa straşnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu şi Umanitate. Firul ţesut cu migală, dincolo de cuvinte, pe care îl vei simţi doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului. Acest unic liant te va ghida fără să îţi dai seama, de la deznădejde la speranţă, de la tristeţe la fericire, de la răceala ostilităţii la căldura iubirii, de la îndoială la credinţă, de la tragedie la triumf. Speranţa înfloreşte în suflet de copil Cortina este data la o parte în ajunul sărbătorii de Crăciun şi în prim plan este profilată mulţimea adunată să privească splendoarea artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îţi vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu şi Omenire, care înmugureşte timid, în mijlocul mulţimii. Sămânţa este sădită în sufletul unui copil de şase ani, care în inocenţa sa, crede fără umbră de îndoială, că artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băieţelul care preţ de câteva cuvinte contopeşte în joacă, cerul cu pământul, nu renunţă aşa uşor la încrederea sa că această comuniune este posibilă. „Dar tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluţele din cer în zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerşit pe străzile oraşului. Şi nici măcar ea, nimeni şi nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunţa la monezi, la un balon în formă de inimă, pe care l-a primit în dar şi de care cu greu s-a putut despărţi, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că a reuşit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creştinii adevăraţi, care sunt gata să renunţe la orice le-ar sta în cale, în călătoria lor către Împărăţia Cerească. Ligia Seman reuşeşte uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu şi Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată, candela iubirii, a speranţei şi a credinţei. Familia săracă în mijlocul căreia cei doi fraţi trăiesc, alături de părinţii lor şi încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forţele proprii să atingă lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun şi fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un beţiv, un căutător prin gunoaie, un părinte care îşi trimitea copiii la cerşit pentru a nu muri de foame. Soţia lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numeşte el, ajunge să trăiască între vis şi realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănţuite de deznădejde, care le închide orice portiţă de schimbare. Mama nutreşte dorinţă de a se schimbă, dar în momentul în care a împărtășește aceste gânduri cu soţul ei, el, fiind prea deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare. Şi iată că şi de această dată, elementul surpriză, care stabileşte conexiunea între Dumnezeu şi Omenire îşi face prezenţa în sufletul copiilor, a căror speranţă pâlpâie neîncetat, pentru că „inimile lor atât de dormice de iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferinţă care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre preţioase şi rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Aşa se face că familia amintită sfârşeşte tragic, chiar în momentul în care speranţa de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soţul ei aflat sub influenţa băuturii, iar copiii sunt despărţiţi şi trimişi la diferite orfelinate din ţară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va vieţui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranţele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, aşa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranţele celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranţă care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se iveşte printre norii care au uitat să călătorească. Şi culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îţi pasă de altul, doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei. Iubirea Mântuitorului îmbrăţişează o lume deznădăjduită Şi poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar şi preţ de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu şi Umanitate să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păşi peste un alt pod suspendat între Tragedie şi Triumf, exact când te aştepţi mai puțin. În mijlocul copiilor loviţi de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranţei şi luminii. Numele lui este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mama lui îşi va respecta promisiunea şi va veni să îl ia cu ea, în Germania. „Vă spun eu, povestea Laurenția, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul asta frumos, inteligent şi sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face şi noi mai buni cu ceilalți”. Speranţa lui Călin este atât de vie şi strălucitoare, că nici o ameninţare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui Călin îi erau duşmani cruzi”, nu vor reuşi să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice preţ să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Şi acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care îmbrăţişează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care şterge lacrimile din ochii durerii. Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta graţie. Călin, băiatul însufleţit de atâta speranţa să îşi revadă mama, va alerga din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-se să atingă vârful dealului. Şi speranţa lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale şi îi va aţinti privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Şi „copilul cu suflet” (cum îl numeşte preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată „tocmai pentru că alte gânduri rele şi dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieşise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferinţă: Dumnezeu era Tatăl şi Mama lui”. Călin va deveni solul „Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va ţese conexiuni inimaginabile. El îşi va sacrifica viaţa pentru aproapele său, acesta fiind prietenul său, Vlad. Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca şi cămaşa şi adidaşii lui Doroftei. „Eu am febră, îi spunea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămaşa se usucă repede dacă o iau eu. Tu eşti rece ca gheaţa. Ia dă şi adidaşii!” Gestul sau nobil îl va costa viaţa, care într-un final va aduce viaţă celui la care toată lumea se aştepta mai puţin, Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă şi omenirea apare configurată de mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâţia în jurul nostru. Rătăcesc în nopţi nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate străzi ale amărăciunilor sufleteşti şi ale singurătăţii. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist şi iluzoriu, aşa cum şi-l creează copiii străzii inhalând aurolacul”. Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani şi va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrăţişa din nou Omenirea. De data aceasta, punctul de legătură este Magda, o fetiţă de aceeaşi vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va aşeza pe bancă lângă Vlad şi va împărţi cu el langoşul, dându-i chiar şi câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care fetiţa îi va atinge faţa. „În mintea lui Vlad, unde tristeţea lipsei de afecţiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare şi promițătoare”. Şi această lumină o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucişa de nenumărate ori, până amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situaţie uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în cele mai neaşteptate momente. Şi fără ştirea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură şi intensitate, atingând punctul culminant al romanului, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ţi ţie, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îţi aparţină. Şi vei ajunge la următoarea concluzie „Tragedie şi Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele şi implicit vieţile, oglindeşte cu fiecare cuvânt, intensitatea şi măreţia iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristeţea, deznădejdea, ura, slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrăţişa fiinţele cu mângâiere, bucurie, speranţă, iubire, credintă. Teodora-Sorina COTRĂU