PREDICA de DUMINICĂ cu Bebe Ciauşu: Psalmul 13 – De ce întârzie Dumnezeu să ne vină în ajutor? (Video)
De ce ni se pare uneori că Dumnezeu se joacă răbdarea noastră, cu nervii noştri? Dacă ştim că suntem încercaţi de El şi că ajutorul ne vine de la El, de ce nu ne răspunde la rugăciuni atunci când Îl chemăm în ajutor. Am crezut multă vreme, şi n-am încetat să cred, că mult mai dureroasă decât întrebarea „De ce?”, pe care I-o punem cel mai des când trecem prin încercări, este întrebarea „Până când?”.
Toţi trecem prin momente dificile, fie acasă, fie la şcoală sau la serviciu, fie că ne-am confruntat cu o boală care ne-a secat de toate puterile, fie că am trecut printr-o criză financiară, fie un şef la serviciu excesiv de pretenţios care te chinuie în fiecare zi, fie un coleg ranchiunos, invidios care te face să-ţi fie greu să mai mergi la şcoală sau la serviciu. Alţii au de îndurat greutăţi din partea unui tată sau a unui soţ alcoolic, sau a unui copil alcoolic, alţii trebuie să aibă mereu grijă de un copil cu handicap. Încercările vin. Pentru unii sunt mai mari, pentru alţii mai mici, dar toţi trecem prin încercări.
Şi acum, pentru că Biblia ne învaţă să strigăm la Dumnezeu şi ne promite că El ne vine în ajutor, noi facem lucrul acesta. Şi aşteptăm izbăvirea – aşteptăm ca soţul alcoolic, sau tatăl sau copil să înceteze să mai bea, să facă Dumnezeu o minune în viaţa lor şi să nu-şi mai bată joc de trupurile lor şi de familiile lor; aşteptăm ca, în urma rugăciunii şi a postului, boala să se amelioreze sau să se vindece. Aşteptăm să ieşim din criza financiară, aşteptăm să vedem că Dumnezeul căruia ne-am rugat îl schimbă pe şeful prea exigent, pe colegul prea ranchiunos sau pe vecinul invidios. Aşteptăm ca, în urma rugăciunilor, copilul cu handicap să treacă cu bine peste operaţia dificilă care a costat destul de mult, să se facă un pic mai bine. Dar nu se întâmplă nimic din toate astea. Şi eşti dezamăgit, şi nu mai întrebi „de ce”? Întrebi, „Doamne, până când?” „Până când vei sta nepăsător faţă de problemele mele şi ale familiei mele? Până când te vei juca cu răbdarea mea? Doamne până când o să mă laşi în starea de descurajare în care sunt? Până când n-o să am de lucru? Până când?” Aceasta este întrebarea de la care vreau să plecăm în studierea acestui Psalm.
Psalmul 13 a fost scris de David într-o vreme când era epuizat şi foarte descurajat. Viaţa acestui om s-a schimbat radical după ce l-a ucis pe Goliat, uriaşul filistenilor care-i băgase în sperieţi pe evrei. Fusese pentru o vreme erou naţional. Mergând pe străzi, în uralele soldaţilor, fetele îi ieşeau în cale şi-i cântau vitejia: „Saul a bătut miile lui, dar David a bătut zecile lui de mii.” Cântecul acesta nu a plăcut deloc împăratului Saul, care a început să-l invidieze pe David, ba chiar căuta să-l ucidă de teama de a nu-l detrona. Măcinat de acest gând, Saul nu se mai gândea de-acum la duşmanii pe care-i avea în afara graniţelor, ci la acest tânăr pe care voia cu orice preţ să-l ucidă. Şi dacă urmărim succesiunea evenimentelor, vreme de aproape 8 sau 9 ani, Saul l-a tot urmărit pe David să-l ucidă. În această perioadă, David a trăit în păduri, în pustiuri sau în peşterile din munţii lui Israel. În cele din urmă a trebuit să fugă afară din ţară şi să-şi caute scăparea în afara graniţelor ţării al cărei împărat fusese uns. „De la erou naţional la fugar”, aşa s-ar putea intitula acest capitol din viaţa lui David.
Epuizat, descurajat, luptând mereu pentru viaţa lui şi a familiei lui, nemaiînţelegând nimic din felul în care Dumnezeu lucrează, David strigă: „Doamne, până când?” Ascultaţi: „Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat?Până când Îţi vei ascunde faţa de mine? Până când voi avea sufletul plin de griji şi inima plină de necazuri în fiecare zi? Până când se va ridica vrăjmaşul meu împotriva mea?” (1-2). De 4 ori în două versete, exasperat, David întreabă: „Doamne, până când?”
Aş vrea să folosim această rugăciune a lui David pentru a învăţa de ce întârzie Dumnezeu când Îl chemăm în ajutor. Şi aş vrea mai întâi să ne uităm ce se întâmplă atunci când vedem că Dumnezeu întârzie.
A. Când Dumnezeu întârzie să ne vină în ajutor, avem impresia că a uitat de noi
Cât de repede trece timpul când avem de-a face cu lucruri sau situaţii plăcute sau liniştitoare. Şi cât de greu trece când neliniştea ne cuprinde sufletul şi când lucrurile par că scapă de sub control.
Vă aduceţi aminte ce spune Biblia că s-a întâmplat în noaptea când Domnul Isus a fost vândut de Iuda? După cină, Isus Şi-a luat ucenicii şi a mers cu ei în Ghetsimani. Pe 8 i-a lăsat undeva mai departe, iar pe Petru, Ioan şi Iacov i-a luat cu El şi au înaintat prin grădină. I-a lăsat şi pe ei undeva, iar apoi a mers singur mai departe pentru a se ruga. Acolo, a început să se roage Tatălui. Văzând pericolul, lupta, ruşinea, batjocura şi umilinţa, văzând puterile demonice adunate laolaltă să-l ucidă, Isus se ruga cum nu o mai făcuse niciodată înainte. Sudoarea îi acoperea fruntea şi gemetele lui străbăteau grădina cu măslini, iar prietenii lui cei mai apropiaţi dormeau duşi, deşi le spusese: „Rămâneţi aici, vegheaţi şi rugaţi-vă”.
Isus simte că e singur, simte că nu-I este nimeni alături în luptă, aşa că merge la ei şi-i trezeşte, îndemnându-i din nou să se roage şi să vegheze împreună cu El în rugăciune. Merge să se roage din nou şi, pentru că nici un om nu-i era alături, un înger a venit să-L încurajeze. Isus se ruga mai intens: „Tată, e prea greu paharul, e prea amar, Tată, dacă vrei depărtează-l de la Mine.” Păcatele noastre au fost atât de cumplite că L-au făcut şi pe Fiul lui Dumnezeu să dea înapoi când a trebuit să le confrunte, să le poarte. Continuă să se roage atât de intens încât Duhul Sfânt ne spune că ajunsese într-un chin ca de moarte. Nu îl neliniştea gândul morţii, ci gândul că Dumnezeu Îşi va întoarce faţa de le El, pentru că va fi împovărat cu mizeria noastră spirituală, iar El nu mai fusese niciodată, din veşnicie, despărţit de Tatăl.
Personal, cred că acolo în Ghetsimani, Domnul Isus a luat prima înghiţitură din paharul pe care, pe cruce, avea să-l bea până la ultima picătură. A mers iarăşi la ucenici şi când L-au văzut aceştia transfigurat de suferinţă, cu sângele curgându-i pe frunte, spune din nou Cuvântul că „nu ştiau ce să-I răspundă”. Cât de uşor trecuse timpul pentru ucenicii ce dormiseră şi cât de anevoie trecuse pentru Fiul lui Dumnezeu, care simţise că în ceasul acela de rugăciune se comprimase întreaga istorie a omenirii.
Puţine lucruri sunt mai greu de suportat pentru cei care-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu, decât simplul gând că i-ar putea uita. În disperarea sa, David, spune: „Doamne, până când mă vei uita? Ai mei m-au trimis la oi şi-au uitat de mine în mijlocul pustietăţii şi al pericolelor, L-am învins pe uriaşul care a ocărât Numele Tău şi a batjocorit poporul Tău şi Saul a uitat asta. Nu-i mai vine în minte decât cântecul fetelor şi ura ce mi-o poartă. Doamne, tu m-ai uns ca rege peste Israel dar de atâţia ani de zile pribegesc prin păduri şi pustiuri, nu pot oferi nicio clipă de odihnă familiei mele şi dormim cu toţii prin grote ca hoţii. Doamne, ai uitat de mine? Până când nu-ţi vei aduce aminte că nu eu am vrut să fiu rege, ci Tu ai vrut să fiu rege? Până când?”
Aţi avut astfel de momente, de disperare, în care să spuneţi: „Doamne, ai uitat de mine?” Vreau să vă spun că Dumnezeu nu uită niciodată de copiii Lui, chiar dacă întârzie să le vină în ajutor. Biblia spune: „Poate o femeie să-şi uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată te-am săpat pe mâinile Mele…” (Isaia 49:15-16). Ce imagini sugestive! Cum ar putea o mamă să-şi uite copilul pe care-l alăptează? Şi totuşi, chiar dacă ar fi posibil aşa ceva, Dumnezeu tot nu ne va uita vreodată, pentru că ne-a scris, ne-a săpat, în palmele Sale, ca să ne aibă totdeauna înaintea ochilor.
B. Când Dumnezeu întârzie să ne vină în ajutor, avem impresia că ne-a părăsit
A fi uitat e un lucru, a fi părăsit e cu totul altceva. Ni se întâmplă uneori să uităm de oameni, chiar de cei dragi ai noştri, nu pentru că vrem, ci din cauza desfăşurării lucrurilor în viaţa noastră. Suntem prinşi în atât de multe, că uităm de ei. A părăsi însă, implică intenţia noastră, este, dacă vreţi, o uitare premeditată.
Mă întorc la exemplul Domnului Isus. Cele mai dureroase cuvinte, cea mai dureroasă experienţă a Sa a fost crucea. Deşi în Ghetsimani a agonizat până acolo că sudoare I s-a prefăcut în sânge, mult mai dureroasă, mai grea a fost experienţa crucii. Ghetsimani a fost greu, Golgota a fost şi mai grea. Acolo, pe cruce, în agonia morţii, pentru că tocmai acest moment îl înspăimântase pe Cristos până acolo că ar fi vrut să nu bea paharul suferinţei, Isus a văzut că Tatăl nu se mai putea uita la El din cauza păcatelor noastre şi a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”
Ştiţi unde mai întâlnim aceste cuvinte, acest strigăt de disperare „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” În Psalmul 22. Este un psalm mesianic, scris tot de David. Ceea ce înseamnă că David mai trecuse de multe ori prin experienţa relatată în psalmul 13, mai experimentase sentimentul părăsirii de Dumnezeu.
Este aşa o mare mângâiere pentru noi să ştim că atunci când suferim, când avem probleme, nu suntem singurii. Nu suntem singurii care nu înţeleg voia lui Dumnezeu şi nu suntem singurii care-şi strigă durerea: „Până când Doamne?” David, omul după inima lui Dumnezeu, a fost unul dintre cei care au experimentat această stare, şi nu o dată, ci de nenumărate ori. Dar o mângâiere mult mai mare pentru noi este faptul că Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a simţit părăsit. Şi noi, de multe ori doar ne simţim părăsiţi, dar Domnul Isus a fost chiar părăsit. Isaia ne spune despre El că a fost dispreţuit şi părăsit (53:3).
Data viitoare când vă veţi simţi părăsiţi, retrageţi-vă în rugăciune şi gândiţi-vă că Dumnezeul căruia vă rugaţi, vă cunoaşte pe deplin stările, pentru că El însuşi a fost părăsit. Ştie exact ce simţiţi, de aceea vă înţelege pe deplin. Tatăl şi-a întors faţa de la Fiul Său ca să nu mai fie nevoie să-şi întoarcă vreodată faţa de la noi. A fost preţul cumplit de mare pe care L-a plătit ca să nu-l mai plătim noi. Credeţi asta? Dacă nu sunteţi convinşi, ascultaţi ce spune Dumnezeu în Epistola către Evrei: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi!” (13:5).
C. Când Dumnezeu întârzie să ne vină în ajutor, avem impresia că nu o să mai scăpăm niciodată din necaz
Teama că Dumnezeu nu o să ne vină în ajutor amplifică sentimentele noastre negative, ne face să vedem problemele mult mai mari decât sunt.
a. grijirile zilnice – v. 2a.
Sunt atâtea lucruri zilnice cu care ne confruntăm.
b. situaţiile adverse – 2b.
Încercaţi să vă puneţi puţin în situaţia lui David. Încercaţi să vă imaginaţi că din adolescenţă, un om cu mare autoritate vă spune că planul lui Dumnezeu este să ajungeţi preşedintele ţării. Te şi vezi la Cotroceni, dând interviuri, vorbind la televiziuni, făcând vizite oficiale, vorbind parlamentului, semnând legi, fiind bine primit la tot felul de sărbători, înconjurat de mulţimi peste tot. Toţi vor să-şi facă poză cu tine, toţi vor să le dai un autograf pe şapcă, pe tricou sau pe abonamentul de tramvai. Dar situaţia ia o turnură exact opusă şi ajungeţi să fiţi vânat de actualul preşedinte şi de oamenii lui; în ţară nu aveţi linişte, şi nici familia nu mai are linişte. În cele din urmă sunteţi nevoit să fugiţi din ţară. Vă gândiţi de multe ori la spusele omului aceluia cu autoritate, şi mai ales vă gândiţi dacă chiar a înţeles bine mesajul lui Dumnezeu. Chiar a spus Dumnezeu aşa ceva? Dacă a spus, când se va întâmpla asta? Până când va trebui să suferiţi pentru simplul fapt că cineva v-a spus că o să fiţi viitorul preşedinte?
Exact aceasta a fost situaţia lui David. Cu ce fusese el vinovat că Samuel îl unsese ca rege şi că-i spusese din partea Domnului că o să fie următorul rege? De ce trebuia să stea David prin păduri şi grote? Şi mai ales, până când avea să fie urmărit de oamenii regelui în orice colţ de ţară? David vede situaţia aceasta ca pe una fără ieşire. Şi asta ni se întâmplă şi nouă când credem că Dumnezeu nu ne vine în ajutor. Noi nu avem de înfruntat ca David o armată vrăjmaşă, un vrăjmaş atât de perfid ca Saul, dar avem de luptat împotriva unui vrăjmaş mult mai aprig şi mai perseverent. Apostolul Petru spune: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul dă târcoale şi caută pe cine să înghită, ca un leu!” (1 Petru 5:8).
Ajungem acum să răspundem la întrebarea pe care am pus-o la început: De ce întârzie Dumnezeu să ne vină în ajutor când avem nevoie de El?
1. Dumnezeu nu întârzie, dar lucrează după un calendar diferit
Vedeţi, Dumnezeu este veşnic, noi suntem, în schimb, atât de limitaţi şi, cu toate acestea, avem pretenţia de a-L înţelege pe Dumnezeu pe deplin, să-I înţelegem toate planurile, să-I cunoaştem toate căile. Deşi lucrul acesta este imposibil, pentru că Biblia spune clar că „gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre şi căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre.” Din perspectiva Sa, Dumnezeu nu întârzie niciodată în împlinirea făgăduinţelor sale. Petru spune lucrul acest foarte clar în a doua sa epistolă 3:9: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor Lui cum cred unii…” Tot Petru spune că Dumnezeu lucrează după un calendar diferit, pentru că măsoară timpul diferit. Petru spune că „înaintea lui Dumnezeu o zi sunt ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi”.
Haideţi să ne îndreptăm atenţia spre un alt om al lui Dumnezeu: Daniel. În cap 9 din cartea care-i poartă numele, Daniel descrie cum a văzut în cartea profetului Ieremia că trebuiau să treacă 70 de ani pentru robia regatului de Sud, aşa că din moment ce se apropia sfârşitul celor 70 de ani, Daniel vrea să fie lucrător împreună cu Dumnezeu la împlinirea planurilor dumnezeieşti şi începe o perioadă de rugăciune şi post. Şi n-a terminat bine să spună amin, că un înger a venit cu răspunsul. Aşa lucrează Dumnezeu câteodată. Dar în capitolul 10, Daniel are parte de un mesaj din partea Domnului şi trei săptămâni stă în post şi rugăciune. 21 de zile Daniel se roagă şi nu primeşte niciun răspuns. Nu mai era el pe placul lui Dumnezeu? De ce întârzia Dumnezeu acum? De ce prima dată nici nu şi-a terminat bine rugăciunea şi a primit răspuns, iar acum 21 de zile se roagă şi posteşte şi nimic? Întârzia Dumnezeu? Nu, doar că lucra după un calendar diferit. „Daniele, om preaiubit şi scump, ţi-am auzit rugăciunea din cea dintâi zi când ţi-ai pus mintea ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum Dar căpetenia Persiei mi-a stat împotrivă 21 de zile.”
Dumnezeu voia să-i dea lui Daniel mai mult decât un răspuns, de aceea lucra după un calendar diferit, voia să-i dea o viziune cu privire la toată istora de la el încoace. Voia să înţeleagă el şi milioanele de credincioşi de atunci încoace, că rugăciunea presupune luptă, că rugăciunea nu e vorbărie goală, ci rugăciunea e o luptă spirituală, că cerul şi pământul se mişcă, iar forţele angelice se pun în mişcare şi se luptă cu demonii care vor să întârzie rugăciunile lui Dumnezeu, ca să credem că lui Dumnezeu nu-i pasă de noi şi să ne descurajăm să întrebăm ca David: „Doamne, până când?”
2. Dumnezeu nu întârzie, dar lucrează după un plan diferit
David nu-şi vedea viitorul, dar Dumnezeu i-l vedea. David avea să fie un rege mare, dar mai trebuia să aibă puţină răbdare. Toate trebuiau făcute conform planului divin. Or, de cele mai multe ori când disperăm, o facem pentru că nu înţelegem planurile lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament avem câteva capitole despre un profet care a trăit într-o vreme când răzvrătirea poporului împotriva lui Dumnezeu era la culme. Asemenea lui David, Habacuc nu înţelege planurile lui Dumnezeu. Se roagă ca poporul să se pocăiască, dar poporul devenise fără frâu, Dumnezeu nu mai avea pe cine să întoarcă la El. Aşa că, de acolo din mijlocul întunericului spiritual, Habacuc se roagă ca şi David: „Până când voi striga către Tine Doamne fără să m-asculţi? Până când mă voi tângui ţie fără să dai ajutor?” (1:2).
Dumnezeu avea un plan pe care profetul nu-l înţelegea. Avea de gând să-i aducă pe haldei ca să pedepsească Regatul de Sud prin ei. Este nevoie uneori de nuiaua Domnului, pentru că numai astfel se mai pot întoarce unii la El. Noi nu înţelegem planurile Lui, dar în cele din urmă acele planuri ne vor conduce la El, ne vor apropia de El. Pe cât de frământat îşi începe Habacuc profeţia, pe atât de liniştit o încheie: [3:17-19].
3. Dumnezeu vrea să ne apropiem mai mult de El
Ştiţi ce face David după ce-şi plânge descurajarea? Se roagă. Ascultaţi: [versetul 3]. Nu există manuale care să ne înveţe rugăciunea adevărată, nu există cărţi de rugăciune care să ne ajute să stăm în prezenţa Creatorului nostru. Durerile şi necazurile, pericolele şi crizele sunt cei mai buni profesori. Nimic nu ne învaţă să ne vărsăm focul inimii înaintea lui Dumnezeu ca durerea.
Dacă Dumnezeu ar fi trimis şi a doua oară răspunsul lui Daniel după prima rugăciune, Daniel şi-ar fi încheiat postul atunci. Dar pentru că nu a aflat răspunsul decât după mai multă vreme, Daniel a continuat să se roage şi să stea în post înaintea Domnului.
Noi suntem copiii lui Dumnezeu şi El e Tatăl nostru, de aceea vrea să stea mai mult de vorbă cu noi. Spuneţi-mi cei care sunteţi părinţi, v-aţi mulţumi ca fiul sau fiica dvs. să vă vorbească doar două minute pe zi? N-aţi vrea să vorbiţi mai mult cu ei?
Tatăl nostru vrea să stea de vorbă cu noi, de aceea uneori ne atrage atenţia că două minute nu sunt de ajuns, aşa că trimite câte o boală peste noi ca să avem timp de rugăciune.
Am auzit de multe ori credincioşi care au trecut prin diferite crize, mai ales prin perioade de boală mai îndelungate, spunând: „Am fost bolnav, dar aşa mult timp am avut să mă rog şi să citesc Biblia.”
Dumnezeu ne iubeşte, e gelos când ne ocupăm de altceva mai mult decât de relaţia cu El, şi vrea să-I dăm mai multă atenţie. David îşi începe rugăciunea astfel: „Priveşte, Doamne, Dumnezeul meu.... (v. 3). Doamne, am crezut că Ţi-ai întors faţa de la mine, ca să nu mă mai vezi. Doamne, am crezut că sunt uitat şi părăsit; acum, Te rog, priveşte!”
Eu am crezut că Ţi-ai întors faţa de la mine, dar, de fapt, Tu Ţi-ai întors faţa spre mine. David se întoarce spre Dumnezeu şi după rugăciune izbucneşte într-o cântare de laudă (vv. 5-6).
Credinţa, nu este un accesoriu de lux pe care-l plimbăm pe la biserică atunci când ne merge bine. Autenticitatea credinţei este demonstrată tocmai în momentele dificile. Atunci, ca şi David trebuie să căutăm mai mult faţa Domnului. David spune: „am încredere în Tine” v. 5.
Putem să insistăm ca Dumnezeu să ne răspundă pe loc la probleme, să facă bine să se grăbească cu răspunsurile că nu avem prea mult timp la dispoziţie, sau putem să lăsăm ca lacrimile şi durerea să ne ridice privirea spre cer şi să spunem: „Doamne, nu înţelegem de ce, nu ştim nici până când, dar ne încredem în Tine.”