Mutarea Ambasadei la Ierusalim: mai există vreo șansă după dinamitarea proiectului?

Să ne fie clar: adevărul istoric, oricât de contestat ar fi de unii (și nu puțini s-au pus împotrivă de-a lungul mileniilor) Ierusalimul este validat din vremea Împăratului David ca fiind capitala Israelului. La aniversarea de 70 de ani de la Declarația de Independență a statului Israel, recunoașterea acestuia se produce iată prin mutări de ambasade, mai degrabă un gest simbolic, o reparație morală necesară. Președintele Trump își asumă curajos aplicarea unei legi care a primit amânare după amânare din 1995, din 6 în 6 luni, tocmai pentru simplul fapt că nu a fost o decizie ușoară. Dacă ar fi fost o decizie simplă, Trump ar fi semnat din prima, dar însuși el dă două amânări, demonstrând prin aceasta că sunt necesare evaluări complexe, negocieri, demersuri de parcurs și etape de pregătit. În România subiectul este dinamitat de Dragnea, așa cum am arătat, tocmai pentru a distruge un proiect, dând vina pe alții. Dacă cu adevărat și-ar fi dorit mutarea ambasadei, ar fi respectat rigorile constituționale și politice, negociind o astfel de decizie atât de importantă cu șeful diplomației românești. În accepțiunea lui Dragnea, mutarea ambasadei este un fel de bilet la LOTO, prin care poate câștiga intrări la liderii israelieni, iar prin intervenția evreilor- la americani unde știe bine că este pe „black-list”. Iar odată rezolvată intrarea, Dragnea este gata să scoată din buzunar un CEC, respectiv suma pentru înzestrarea în apărare, care speră el că îi va rezolva toate problemele sale și îi va asigura un viitor luminos. Sper că nu crede cineva că legat de problematica ambasadei Dragnea are vreo convingere biblică, istorică, ideologică, etc sau că este mânat de vreun sentiment religios sau al credinței. Logica sa, isteață de altfel, se izbește de un impediment major: nu poate livra ce promite! Iar în politica externă pe axa Ierusalim-Washington există o singură garanție la purtător: credibilitatea. Și-a distrus propria carte de vizită. Din punctul meu de vedere răul a fost produs, adică s-a procedat cum nu se face. Președintele Klaus Iohannis îl trimite practic pe Dragnea înapoi în banca sa, ca pe un școlar care trebuie să-și învețe lecția. Trump va muta decisiv, respectiv pe 14 mai, când aproape sigur va participa la Ierusalim la acest moment esențial al istoriei contemporane. Ulterior acestui moment, multe state îi vor urma exemplul. În ciuda asigurărilor date de Federica Mogherini ce susținea recent că nici un stat membru UE nu își va muta ambasada în Ierusalim, sunt sigur că vor fi destul de multe state ce-și vor muta ambasadele în scurt timp. Ce va face România totuși? Se mai poate face ceva? Eu zic că da, dar nu așa, nu încălcând orice regulă constituțională și de bun-simț politic, diplomatic, aruncând în aer munca de zeci de ani a diplomației românești. Consultarea președintelui este obligatorie, practic de aici se începe. Normal că pentru consulare este nevoie într-o etapă ulterioară de o evaluare complexă, cu note de fundamentare din partea tuturor instituțiilor cu atribuții, însumând toate elementele și informațiile necesare; estimarea gradului de risc de securitate, atât pentru România, cât și pentru cetățenii români din afara granițelor. Doar după primirea unui OK de la șeful diplomației, respectiv președintele statului, se demarează consultarea partenerilor strategici, precum și consultarea cu țările cu care avem stabilite relații diplomatice din regiune, pentru a înțelege aspectele ce compun o astfel de decizie. În paralel trebuie concomitent începută o negociere cu statul Israel – detaliile unui astfel de proiect fiind esențiale. Posibil că o etapizare este înțeleaptă, respectiv pentru început să avem un consulat general, iar apoi acesta transformat în ambasada (așa au procedat și americanii de altfel!). Oare de dragul și pentru restabilirea adevărului istoric, pentru a reveni la o constanță în politica externă – după votul la ONU în care România prin abținere s-a plasat categoric de partea SUA – Israel, precum și pentru a da valoare parteneriatului strategic cu SUA, vor accepta liderii politicii românești că orgoliile, politizarea, micile mize interne etc trebuie să fie surclasate de interesul național? Sper că da, dacă ne dorim să jucăm în liga mare, să contăm acum și pe viitor, ținând cont de dinamica fantastică de pe scena internațională. Ben Oni Ardelean Vicepreşedintele Camera Deputaţilor