Îndoielile lui Charles Darwin. Partea a IV-a

Continuăm cu a patra parte a recenziei cărții lui A.N. Wilson, publicată anul trecut, Charles Darwin, Victorian Mythmaker („Charles Darwin, făuritor de mit”). Părțile anterioare pot fi accesate în categoria: Cartea Săptămânii. Darwin se apucă de lucru În octombrie 1836 Darwin ajunge din nou în Marea Britanie după călătoria lui în jurul globului la bordul vasului Beagle. E în posesia a aproape 4.000 de fosile, oseminte, schelete, piei de animale și mostre similare, toată colectate din America Latină, în special din Patagonia. În 1837 Darwin începe să-și aștearnă pe hârtie impresiile privind specimenele care le-a colectat, impresii care stau la baza teoriei evoluției enunțată de el în cartea care l-a făcut renumit și care a influențat lumea la fel de mult ca și Capitalul lui Marx, On the Origin of Species, publicată în 1859. Darwin a muncit la carte două decenii care l-au marcat profund. La puțini ani după reîntoarcerea în Marea Britanie, Darwin se căsătorește cu o tânără profund religioasă și pioasă, Emma. În timp, Emma începe să înțeleagă interesele și aspirațiile intelectuale ale soțului ei și devine tot mai preocupată că Darwin se distanțează de creștinism și își pierde credința. Devine și mai îngrijorată observând că teoriile soțului ei contravin teologiei creștine și pun la îndoială creația și pe Dumnezeu. În anii 1840 soților Darwin li se nasc zece (10) copii din care doi mor. Angajeaza o bonă, creștină, care încearcă să insufle în copiii lui Darwin credința în Dumnezeu. Copiii, bonele, Darwin și Emma participă cu regularitate la slujbele religioase ale bisericii anglicane din loc. Pentru Darwin, însă, mersul la biserică era doar o rutină, o practică săptămânală care îi facilita oportunitatea să petreacă timp cu familia și copiii, fără însă a-i afecta intelectul, gândirea ori credința. Între timp, sănătatea lui Darwin continuă să fie șubredă și boala de care s-a îmbolnăvit în America de Sud se agravează. Vomitatul, inabilitatea de a-și controla scaunul, acidul gastric, și durerile de cap se întețesc și, în timp, devin o realitate mai zilnică în viața lui Darwin. Încearcă diferite metode de însănătoșire, inclusiv băile în stațiunile montane britanice, dușurile reci, dar sănătatea continuă să i se subrejească. I se sugerează chiar să consulte o vrăjitoare care pretindea să poată vedea înlăuntrul corpului și să deslușască cauzelele bolilor. O face, dar totul pare să fie în zadar. În notițele lui zilnice Darwin menționează tot mai des că se simte bătrân și că îmbătrânește înainte de vreme. Trupul i se îngreunează și începe să se anchilozeze. Într-o scrisoare adresată unuia din servitorii lui în 1849, el scrie: „Nu mai sunt capabil să merg nici măcar o milă de câțiva ani”. (Pagina 201) În acei ani, Darwin duce o corespondență robustă cu intelectuali proeminenți ai Europei zilelor lui, geologi, palentologi și naturaliști, pentru a înțelege mai bine structura geologică a planetei. La Londra se întâlnește cu influentul gânditor german Alexander von Humboldt pe care îl admira pentru mintea lui ascuțită. În 1844 Darwin publică un eseu, The Variation of Organic Beings („Variația ființelor organice”) în care încă își exprimă, se pare pentru ultima dată, credința în creație și Creator. Pornește de la premiza că omul dezvoltă noi rase de animale și soiuri de plante prin metode artificiale și devine înclinat să creadă că, la fel, Creatorul a înzestrat natura cu aceași abilitate de a se modifica pe sine însăși prin selecția naturală. (Pagina 185) Temerile lui Darwin În anii 1840 Darwin suferă de două temeri mari: (1) aceea că teoriile lui îl neagă pe Dumnezeu și îl exclud din procesul creației; și (2) groaza că dacă teoria lui ar fi greșită și-ar pierde statutul de mare om de știință al Secolului XIX. Eseul din 1844 a fost ultima afirmație scrisă a lui Darwin în care încă profesa o oarecare credință în Dumnezeu. Mai târziu scrie că în anii deceniului 1840 „necredința a început să mă copleșască încetul cu încetul, dar în timp m-a copleșit în întregime. Pasul cu care necredința m-a copleșit a fost atât de lent, încât nu am simțit nici o remușcare și de atunci nu m-am îndoit nici măcar odată că am ajuns la o concluzie corectă”. (Pagina 208) În anii 1850, Darwin e confruntat de alți naturaliști britanici care, observând ascensiunea teoriilor evoluționiste în paginile revistelor de specialitate, răspund cu teoriile și cărțile lor. Printre cei din urmă sunt Edward Blyth și Sir Charles Lyell care îl pun pe Darwin cu spatele la zid. Ambii studiau, în aceleași decenii, fosile și oseminte în alte părți ale lumii, inclusiv în Africa și Bengal, ajungând, însă, la concluzii diferite. În opinia lor, experiențele societății umane cu modificarea plantelor și animalelor dovedesc abilitatea animalelor de a se adapta, nu de a evolua. Adaptările sunt temporare, nu permanente. Ele dovedesc nu evoluție, ci involuție. De exemplu, animalele domestice care ajung în sălbăticie își pierd, în timp, caracteristicile domestice și se sălbăticesc din nou. Dacă în natură se observă involuție nu evoluție, categoric, afirmă Blyth și Lyell, nu se poate vorbi de evoluție naturală, și mai ales de evoluția unei specii într-o altă specie. (Pagina 221) Lyell merge și mai departe. Studiile lui geologice îl duc la concluzia că grupurile de specii își au originea într-o zonă geografică comună a planetei și că rămân într-o formă constantă, adică nu evoluează. Fosilele studiate de el dovedeau, în opinia lui, că toate speciile aveau aceași vârstă, adică au apărut în aceași arie geografică și în același timp. Nu au apărut în epoci geologice ori arii geografice diferite. Asta a fost, zice autorul cărții, A. N. Wilson, atmosfera intelecuală în Marea Britanie a anilor 1850 când și-a publicat Darwin Despre originea speciilor: „Liniile bătăliei dintre oamenii de știință ai lumii academice erau deja trasate când Darwin și-a publicat Despre originea speciilor”. (223) Un alt competitor al teoriilor lui Darwin în anii 1850 a fost americanul Herbert Wallace, profesor la Universitatea Harvard din Statele Unite. Pasionat și el de evoluționism, Wallace se aventurează într-o expediție de cercetare în Amazonia. În aprilie 1848 Wallace și fratele lui pornesc spre Amazonia să colecteze specimene, așa cum făcuse Darwin cu 15 ani mai înainte. În 1851 fratele lui Wallace moare în Amazonia de friguri (yellow fever ori febra galbenă), și în 1852 Wallace se reîntoarce în America. Își încarcă vasul pe care l-a închiriat cu fosile, oseminte și specimene de animale. Vasul ia foc și Wallace pierde toate specimenele și notițele care le-a acumulat în cei patru ani în Amazonia. Dar ambițiosul american nu se lasă. În 1854 pleacă în Malayezia unde stă opt ani studiind fosilele de acolo. De acolo îi scrie periodic lui Darwin despre munca lui de cercetare și impresiile lui. Darwin devine impacientat și se grăbește să-și publice cartea la care a muncit 20 de ani și pentru care e cunoscut în istorie și în toată lumea, On the Origin of Species („Despre originea speciilor”), în 1859. Îndoielile lui Darwin Tirajul inițial al primei ediții a cărții a fost de 1.250 de exemplare, toate vândute într-o singură zi. Întrebarea fundamentală pentru cercetători este dacă Darwin a avut o contribuție originală la teoria evoluției și dacă da, care a fost ea? Încă înainte de Darwin, vreme de aproape un secol, intelectuali și paleontologi europeni au scris pe larg despre o posibilă evoluție a speciilor, iar alții despre adaptarea speciilor la condițiile de mediu. Până la Darwin, însă, toți paleontologii erau de acord că toate speciile descind dintr-o specie comună. Contribuția originală a lui Darwin a fost argumentul lui că în natură există o luptă pentru supraviețuire și că speciile mai puternice și mai bine adaptate mediului supraviețuiesc, iar cele mai puțin adaptate dispar. Procesul de supraviețuire, adaptare și eliminare a speciilor e numit proces de selecție naturală. Un proces care e extrem de încet și ia milioane de ani pentru a se completa. Asta, zice, autorul cărții, e ceva care nu s-a dovedit niciodată: „Ce Darwin a introdus în argumentație nu a fost dovedit niciodată, și anume că noutățile evolutive care formează „specii noi” și speciile înrudite au apărut ca rezultat al unui process lent”. (Pagina 252) De fapt, autorul merge cu un pas mai înainte și afirmă că naturaliștii care au venit după Darwin au dovedit convingător că teoriile lui Darwin au fost greșite. „Biologii de la sfârșitul Veacului XIX l-au dovedit pe Darwin greșit”. (Pagina 252) Cum, întreabă ei, de nu există nicio evidență că speciile evoluează unele în altele? Dacă teoria evoluției ar fi corectă, asta ar însemna că ar trebui să fi găsit în fosilele depozitate în staturile geologice inter-specii, specii intermediare, adică specii care ar fi făcut tranziția între o specie veche și o specie nouă. Dar nu există. Nimic de genul acesta nu s-a descoperit niciodată. Atacul cel mai acerb din partea lui Wilson la adresa lui Darwin apare pe pagina 253 a cărții: „Ne-am aștepta, dimpotrivă, dacă Darwin ar avea dreptate, că ar exista sute, chiar mii de astfel de exemple de tranziții. Cantitatea de fosile a zilelor noastre e mult mai mare ca în Secolul XIX, și, simplu vorbind, nu sprijină teoria darwinistă a gradualismului”. (Pagina 253) Mai mult, adăugă Wilson, nu a existat niciodată o explicație coerentă a apariției formelor de viață complexe. Un exemplu e ochiul uman. Un studiu publicat în 1994 caută să explice formarea și adaptarea ochiului peștilor. Conform studiului au fost necesare 364.000 de generații de pești pentru ca peștele să dezvolte o lentilă care să funcționeze bine. Câte generații de pești ar fi fost necesare atunci pentru apariția peștelui, formarea lui în forma finală în care e el astăzi cunoscut, formarea aripioarelor, a urechilor, a mustăților, a solzilor, etc? Explicația darwiniană, deci, e rizibilă. Dacă peștele nu ar fi fost dotat de la început cu aceste caracteristici și organe, el nu ar fi putut să evolueze de fel pentru că ar fi fost devorat de animalele de pradă de pe fundul oceanelor. (Pagina 254) De fapt, adăugă autorul, teoriile lui Darwin par puerile la începutul Mileniului III având în vedere descoperirile științifice din doar ultimele câteva decenii care dovedesc că trăsăturile și carecteristicile ființelor vii se moștenesc, ele făcând parte dintr-un cod genetic care nu se modifică de la sine. (Pagina 255) Originea speciilor, însă, a lăsat o lacună uriașă: nu prezintă o teorie a apariției ființei umane, a omului. Nu numai atât, dar cu fiecare zi Darwin devenea tot mai nesigur de teoriile lui originale. În deceniile după publicarea cărții Despre originea speciilor în 1859 Darwin rescrie cartea de cinci (5) ori pentru a rafina ideile originale și a răspunde criticilor. Dar, observă autorul, edițiile ulterioare devin tot mai puțin convingătoare. El caracterizează deceniile vieții lui Darwin după 1859 ca decenii de îndoieli intelectuale care se aprofundează de la an la an. (Pagina 256) Dovadă sunt notițele lui Darwin pe marginea paginilor. Pe marginile paginilor celor 6 ediții ale Originii speciilor apar, în scrisul de mână a lui Darwin, peste 100.000 de cuvinte care, în totalitate, afirmă Wilson, „reflectă 23 de ani de îndoieli”. Sursa: AFR România