„Fiul nostru de 19 săptămâni a trăit doar câteva minute după naștere, dar a atins mii de oameni”

Mai jos este o relatare adevărată și foarte emoționantă, prezentată de lifesitenews.com. În timp ce traduceam, m-am rugat mult ca această poveste să deschidă ochii multor medici și multor femei care se gândesc la avort… Avortul este o crimă. „14 iunie nu a fost o zi așa cum m-am așteptat. Am început ziua bucurându-mă de o pedichiură cu o viitoare mireasă și o bună prietenă, Megan. Am avut o după-amiază minunată, iar apoi am plecat să ne pregătim pentru repetițiile de nuntă. Cu câteva zile în urmă am avut câteva probleme minore cu sarcina, câteva scurgeri normale și nu am avut niciun fel de durere. Mai târziu am observat că problema se agravează și l-am sunat pe soțul meu, Josh, care era cu fetele în parc. Josh a venit imediat acasă. Am mers la un spital recomandat din Kokomo, Indiana, SUA, care era la o distanță de aproximativ 45 de minute. Pe drum i-am sunat pe părinții noștri ca să le spunem situația. Aveam 13 săptămâni și 3 zile de sarcină. Am ajuns la spital unde a fost nevoie să aștept câteva momente până când un medic a venit și m-a zis că o să îmi facă ultrasunete (ecografie). Soțul meu trebuia să se întoarcă la repetiții pentru că el urma să oficieze nunta ziua următoare. La ora 18:00 a venit o altă asistentă și mi-a dat trei pahare de apă ca să le beau pentru ecografie, apoi a plecat. Am pornit televizorul și am început să urmăresc o emisiune despre care știam că durează 30 de minute. Am presupus că nu voi putea să urmăresc tot episodul pentru că vor veni ca să îmi facă ecografia. M-am înșelat foarte mult. Câteva mintue după ora 18:00 am început să simt ceva dureri. După 30 de minute, am știut că sunt deja în travaliu. Nu a fost nicio îndoială în mintea mea.
Nu puteam să mai stau în pat din cauza durerii care era foarte intensă. Am sunat asistenta, dar ea nu a venit. 10 minute mai târziu, am sunat din nou și a apărut, într-un final. Aveam deja dureri îngrozitoare. Toate emoțiile mă copleșeau. Nu eram pregătită să trec prin travaliu, totul în mine se lupta cu fiecare pas. Nu voiam ca această naștere să aibă loc, încă. Atunci când a ajuns asistenta, nu m-a crezut că sunt în travaliu și a plecat după doctor. Nu am idee după cât timp a ajuns doctorul, dar tot ce a zis a fost că va pregăti aparatul cu ultrasunete, apoi a plecat. M-am simțit pusă la colț. Nici un ajutor, nici o simpatie, nimic. Nu am putut să o sun pe mama din cauza lipsei de telefoane de la recepție. I-am trimis un mesaj text lui Joshua. Amândoi avem iphone și aveam acolo semnal de Internet wireless. Nu voiam ca să îl fac să se îngrijoreze, pentru că am știut că trebuie să continue repetiția. Puțin după ora 7 seara, Josh a venit de la biserică. Biserica este la 20 de minute distanță de acel spital. Eu am fost luată pentru ecografie. Cea care se ocupa de ecografie a fost, de fapt, singura persoană căreia, am simțit că îi păsa cu adevărat. M-am bucurat când mi-a zis că poate auzi bătaia inimii copilului. Nu a putut să-mi spună și altceva. Am început să sângerez după aceasta. Josh a ajuns și el la spital. Asistenta de la ecografie i-a zis lui Josh: „Îmi pare rău. Nu am vrut ca ea să mă vadă plângând, dar o să mă rog pentru voi”. L-a îmbrățișat și a plecat. Era ora 7:20. În acel moment nu au mai fost pauze între contracții. Ști am că o să-mi pierd copilul. La ora 8 seara am fost dusă în sala de naștere. Doctorul de-acolo mi-a zis că urmează să aducă pe lume copilul meu. M-am bucurat că nu am auzit expresia „fetus”, ci „copil”. Joshua a ieșit din sală ca să le dea vestea groaznică părinților noștri și surorilor mele care au fost în vacanță. Prietenii noștri au venit la spital de la repetiții ca să vadă dacă avem nevoie de ceva. Megan, cea care ar fi trebuit să fie concentrată pe nunta ei care urma să aibă loc în ziua următoare, a fost atât de drăguță și a venit să vadă dacă am nevoie de ceva. Plângea și vorbea cu mine. La ora 9:42 seara s-a născut copilașul meu, fiul meu drag… Walter. Când l-am văzut, am plâns atât de mult, dar el era perfect. Era complet format. La 19 săptămâni, fiul meu era complet format și avea tot ce trebuia unui corp normal. Îi puteam vedeam inima lui micuță bătând în micul lui piept… Eu și soțul meu, Joshua, l-am ținut în mâini și am plâns. L-am privit și arăta perfect…micuțul nostru fiu. Asistentele și medicul ne-au lăsat să avem un timp în liniște cu fiul nostru. Despre asistentele și doctorul care au fost cu mine la naștere nu pot spune suficiente cuvinte de laudă. Niciodată nu au menționat cuvântul „fetus”. S-au rugat cu mine, au plâns cu mine și au avut grijă de mine. Am stat împreună cu fiul nostru până când au venit cei de la biroul de pompe funebre și l-au luat. Am decis că cel mai bine este să-l incinerăm. Scriu cu inima sfâșiată de durere. Mă gândesc la cei care nu-și pot vedea copiii după naștere. Eu mi-am ținut fiul în brațe, l-am mângâiat în timp ce îi vedeam inima bătând. I-am numărat degetele și i-am sărutat micuța lui frunte. O să prețuiesc întotdeauna aceste amintiri pe care le am cu el. Dimineața următoare, au venit fetele noastre la spital. Nu m-am întrebat dacă trebuie să le las pe fete să își vadă frățiorul. Michayla a fost, în special, foarte entuziasmată de copil. Ea chiar și-a dorit un frate. Știa că ceva nu era în regulă și punea mereu întrebări despre copil. L-a întrebat pe soțul meu dacă putem lua copilașul acasă. A fost devastată și a plâns foarte mult. Emma a plâns și ea și mi-a luat timp ca să o fac să înțeleagă că frățiorul ei este în cer la Dumnezeu. Joshua era și el copleșit de durere, dar a putut să țină ceremonia. Am trecut prin multe proceduri pentru a-l concepe pe Walter, fiul nostru… Mă gândesc încă la multe lucruri. Mă bucur că soțul meu a mers în mașină și a luat camera de filmat. La început nu am vrut poze, dar ele sunt singurele lucruri pe care le am acum cu Walter. Sunt șocată să văd cât de multe vieți au fost atinse de povestea mea, cât de mult au circulat pe Internet pozele cu fiul meu. Am primit o mulțime de mesaje de încurajare de la oameni din toată lumea. Cineva mi-a zis că a reușit să schimbe planurile unei femei care dorea să facă avort. Doar pentru că bebelașul nu poate fi văzut nu înseamnă că el este un amestec de celule. Walter a fost format complet și foarte activ în pântec. Nu înțeleg de ce Dumnezeu l-a luat acasă, dar trebuie să am încredere în timpul Lui perfect. Nu știu de ce, dar este o mângâiere să știu unde se află Walter acum și că într-o zi o să ne revedem. Pentru moment, el este acum cu Tatăl lui ceresc care îl iubește fără măsură, mai mult decât aș fi putut eu, ca și mamă. Dacă vreți să vedeți mai multe poze cu Walter, mergeți aici. De asemenea, îmi puteți scrie la adresa lexi@f2photographystudio.com” Fie ca Dumnezeu să aibă grijă de familia aceasta și să ne facă pe toți să prețuim și să alegem viața!