“Fiii noștri născuți la 16 săptămâni” – O poveste emoționantă a unei mame

Sunt sigură că povestea noastră întristează multă lume și poate unii consideră că așa ceva nu trebuie postat, însă eu așa simt să fac. Doresc acest lucru pentru că și pe mine o altă poveste (cea a fiului născut prematur la 19 săptămâni) m-a ajutat să văd altfel viața. Pe data de 4 iulie citeam acest articol plângând și mă tot întrebăm de ce trebuie unii oameni să treacă prin astfel de încercări. Îi arătam soțului și el mă asigură oarecum psihic că nu trebuie să-mi fac griji, că la noi e totul bine. El nefiind de acord ca eu să citesc astfel de lucruri, că mă emoționez la orice tip de știre. Lacrimile îmi curg pe obraz și acum, când scriu aceste cuvinte. Eram cea mai fericită. Ne doream al doilea copil și eram însărcinată. La prima ecografie ni s-a confirmat, dar la o a doua ecografie eram în al nouălea cer pentru că eram însărcinată cu gemeni (doi băieți). Nu pot exprima în cuvinte ceea ce am simțit. Pe 11 iulie 2013 am mers împreună cu soțul să ne vedem bebelușii, aveam gemeni identici. În acel moment asistenta ce mi-a făcut scanarea ne-a spus că bebelușii sunt bolnavi de un sindrom foarte rar de care ei au studiat doar în cărți și nu au avut niciun astfel de caz în spital (noi locuind în Danemarca). Ni s-a spus că este ceva foarte grav și să așteptăm să vină un medic specialist să ne spună mai multe. Două ore de așteptare au fost un calvar. Timpul stătea în loc. În sfârșit medicul a venit și ce ne-a spus că nu era de bine. Era din ce în ce mai rău. Bebelușii aveau sindromul transfuziei de sânge. Un bebeluș primea prea mult sânge și celălalt prea puțin. Nu era bine nici pentru unul, nici pentru celălalt. Sindromul sever era mult prea devreme instalat și nu se putea face niciun tratament. “Trebuie să vă așteptați ca la următoare ecografie unul din copii sau ambii să nu mai fie în viață”, acestea au fost cuvintele medicului. Aveam să merg în două săptămâni la următoarea ecografie, dar și eu și soțul eram foarte tensionați și stresați. Nu făceam altceva decât să plângem. Pe soțul meu nu l-am văzut suferind atât de mult niciodată. Ne puneam tot felul de întrebări, dar răspunsul avea să vină mai târziu. În aceea perioadă refuzam orice răspuns. După două săptămâni de așteptare și stres a venit ziua în care trebuia să mergem la ecografie. Soțul lucra, și a trebuit să merg eu și cu fiica nostră. Aveam așa mari emoții, am ajuns cu o oră înainte și așteptam cu nerăbdare să mă cheme în cabinet. Mi-a venit în sfârșit rândul, am intrat și m-am așezat pe pat. Făcându-mi ecografia, asistenta tot îmi spunea că îi pare rău și tot verifică inimioarele bebelușilor. Am rugat-o să insiste, să se uite foarte bine. Nu-mi venea să cred că niciun bebeluş nu este în viață. Asistenta a spus că inimile bebelușilor au încetat să bată cu câteva ore înainte să ajung la ecografie. A urmat discuția cu medicul și am plecat acasă. Mi s-au dat medicamente să-mi inducă nașterea și două zile trebuia să stau acasă până avea loc nașterea. Tot ce făceam eu și soțul era să plângem și să ne întrebăm: “De ce? De ce noi? Din acele cazuri rare, de ce tocmai noi? De ce nu i-a vindecat Dumnezeu?” În drum spre spital soțul plângea și îmi tot spunea cât își dorea să se întoarcă cu toți trei de la spital nu doar cu mine, să-i vadă în scaunele în spate, și că el nu-i va putea vedea să nu se miște, să nu plângă. Pe 27 iulie i-am născut. După ce am născut, am cerut să îi văd. Mi i-a adus. Parcă îi văd și acum cum erau așezați cu căpșorul în aceeași parte, cu mânuțele pe piept; chiar dacă erau foarte micuți și firavi, pentru mine erau cei mai frumoși copii. Le-am sărutat frunțile și am vorbit cu ei. Le-am spus că mama îi iubește nespus de mult și nu îi va uita niciodată, și în ceruri ne vom vedea cu toții și vom fi cei mai fericiți. Unii prieteni mi-au spus că ar fi mai bine să nu cer să îi văd, că o să rămân cu imaginea lor toată viață. Am simțit nevoia să îi văd pentru că sunt parte din mine, bebelușii mei scumpi. Erau lucrați de Dumnezeu în amănunt cu piciorușe, mânuțe, degețele, unghii. Totul era atât de perfect. Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să îi văd și într-adevăr nu îi voi uită niciodată. Vor rămâne parte din viața mea tot restul vieții. Soțul meu, copleșit de durere, deși spunea că nu îi poate privi, s-a apropiat și le-a vorbit. Nu înțeleg de ce Dumnezeu i-a luat acasăƒ, dar trebuie sムam încredere în El. Nu știu de ce, dar este o mângâiere sムștiu unde se aflムfiii noștri acum și cムîntr-o zi o sムne revedem. Pentru moment, ei sunt acum cu Tatăƒl lor ceresc care îi iubește făƒrムmăƒsurăƒ, mai mult decât aș fi putut eu, ca mamăƒ. Mi-a luat foarte mult timp să scriu povestea mea. De fiecare dată când începeam să scriu, sfârșeam prin lacrimi . Sunt de acord cu deciziile lui Dumnezeu. El mi i-a dat, El mi i-a luat. El știe mai bine ce e bine pentru ei și pentru mine. Doar că este atât de greu pentru sufletul meu să trec prin așa ceva. Doar timpul ne va vindeca sufletele, durerea în timp va scădea. Îi mulțumesc Domnului că mi-a dat posibilitatea să îi văd și să le șoptesc că îi iubesc! Marina Birsan