Cu recunoştinţă, eu.

Mai ţii minte Tată, când? Când Te-am cunoscut, am ştiut că e cel mai bun lucru pe care l-am putut face, şi totuşi l-am făcut doar prin harul Tău. Am ştiut de la bun început că Tu, Dumnezeule, îmi vei schimba viaţa. Am simţit-o, aşa cum simţi de la distanţă că se apropie persoana iubită. Când Te-am perceput pentru prima oară aşa cum eşti Tu, un Tată iubitor care-şi strânge la piept copila, am prins un drag de Tine, sinonim cu dependenţa. În fiecare dimineaţă îmi repetam cu zâmbetul pe buze: “Dumnezeu e tatăl meu!”. Şi o tot repetam, şi parcă de fiecare dată aveam fiori în suflet. Când Te-ai aşezat în faţa mea şi mi-ai spus că eşti Prietenul meu, am lăsat privirea în jos. “Eu, prietena Ta? Eu, să-ţi spun Prieten? Eu??”. Mi-ai ridicat cu blândeţe capul şi mi-ai spus “Da, tu! Pentru că eşti tu!”. Când am căzut obosită la pământ, Te-ai aşezat lângă mine şi ai stat acolo atât cât a fost nevoie. Ai stat cu mine. Lângă mine. Apoi, mi-ai întins o mână şi m-ai ridicat. “Poţi totul în Mine, care te întăresc” mi-ai spus. Când aveam mii de întrebări şi alergam dintr-o parte în alta, frământându-mă, m-ai oprit. “Linişteşte-te. Eu sunt răspunsul. Eu şi atât” ai şoptit cu înţelegerea unui părinte. Când, flămândă de iubire, m-am agăţat de oameni şi am avut aşteptări de la ei, Tu m-ai luat de mână şi mi-ai spus doar atât: “Eu îţi sunt îndeajuns!” Mulţumesc. Mulţumesc pentru răbdare. Pentru dragoste. Pentru iertare. Pentru că Tu eşti Dumnezeu. Cu recunoştinţă, Eu.