Am obosit, Doamne!

Ia-mă de mână! Strânge-mă, Doamne, pentru că am obosit. Am obosit să lupt, şi uneori parcă dau cu pumnul în vânt. Nu am nimic de oferit, Dumnezeule. Nu am nimic de oferit, decât pe mine. Şi nici măcar asta nu e perfect. Tu vezi cum sunt eu. Vezi luptele mele. Vezi cât de slabă sunt. Cum să-ţi ofer aşa un dar, atât de departe de perfecţiune? Atât de imperfect? Am obosit, Tată. Am obosit pentru că zilnic realizez că nu sunt nimic din ce-aş vrea să fiu, şi pentru că Tu, crezi mult prea mult în mine. Crezi mai mult decât cred eu în mine. De aceea, ia-mă de mână. Tu eşti Regele, Tu ştii… Tu ştii că promit că de fiecare dată va fi diferit, şi… uite-mă, ce om sunt, iar greşesc. Uite-mă, cum plângând scriu nişte rânduri de căinţă, rânduri care mă dor, rânduri care ar fi trebuit să fie spre lauda Ta, nu pentru a mă plânge cât de obosită şi greşită sunt. Dar sunt om. Sunt imperfectă. Am defecte. De multe ori eşuez. Cad. Tu vii şi mă ridici. Tu ştii. Tu vezi slăbiciunile mele. Vezi luptele mele. Vezi dorinţele mele. De aceea, pentru că eşti bun, spui: “mai las-o un an!”. Am obosit, Doamne. Ia-mă de mână, căci am obosit!